Imparatul Japoniei!

Perioada medievală


Pe 11 februarie 660 î.e.n., zi identificată astăzi cu Ziua Fondării Naţiunii Nipone, Jimmu Tenno a fost încoronat ca primul împărat legendar japonez. (Domnia acestuia se încheie în anul 585 î.e.n.) Din punct de vedere literal cuvântul tenno înseamnă “suveran ceresc”. Titlul tenno a fost pentru prima oară atribuit conducătorilor japonezi în secolul al VI-lea sau al VII-lea (referitor la această dată părerile diferă), şi este folosit de către toţi suveranii ce au urmat acestei date. Termenul tenno nu este folosit de către nici o altă persoană monarhică sau imperială în afara Japoniei, iar pentru a desemna suveranul unei alte ţări este uzitat termenul kotei.
Legendele japoneze afirmă că împăraţii Japoniei se trag din zeiţa Soarelui, Amaterasu, născută prin spălarea ochiului stâng al zeităţii Izanagi în mare. Potrivit tradiţiei, originea familiei imperiale nipone datează din anul 600 î.e.n., dar în realitate vechimea ei se situează în jurul anului 400 e.n., fiind cea mai veche familie dominatoare din lume. Ea a existat încă de la începuturile istoriei Japoniei şi s-a perpetuat pe linie bărbătească de atunci şi până azi (dar au existat şi tenno femei).
Toate clanurile (uji) şi familiile din Japonia medievală erau clasificate în trei ramuri: koshitsu, shinshoku şi banmin. Ramura imperială (koshitsu) cuprindea pe cei care aparţineau familiei imperiale; ei pretindeau că descind direct din zeiţa Soarelui. Ramura divină (shinshoku) era alcătuită din clanuri care descindeau din alte zeităţi cereşti sau terestre. Ramura străină (banmin) era reprezentată de clanuri puternice care nu pretindeau descendenţă din familia imperială. Poporul era considerat străin de către stările conducătoare; ei erau japonezi doar prin adopţie. Fiecare familie aparţinea uneia din cele trei ramuri ale societăţii japoneze. Dar aceste grupuri se pare că nu au dezvoltat forme rigide de structură interioară, un timp existând chiar o confuzie în ce priveşte apartenenţa la o ramură-grup sau alta a familiilor.
Se considera că până la această dată societatea japoneză nu a fost practic formată pe deplin şi nici împăraţii nu aveau autoritate deplină asupra grupurilor, clanurilor şi familiilor. Ei aveau autoritate numai asupra clanului lor şi dacă acesta era cel mai puternic dintre toate, îşi putea exercita puterea şi influenţa asupra celorlalte. Deci, autoritatea împăratului nu se extindea asupra întregii ţări. Împăratul se bucura însă de trei mari prerogative: dreptul de a reprezenta diferitele clanuri în faţa zeităţilor ancestrale, ceea ce implica funcţia de preot-şef; dreptul de a reprezenta diferitele clanuri în relaţiile externe, adică putea face pace şi declara război în numele tuturor clanurilor şi în acest fel exercita puterea militară; dreptul de a judeca disputele dintre clanuri, de a numi şeful clanurilor, în cazul în care căpetenia unui clan murea şi dreptul de a înfiinţa sau desfiinţa asemenea clanuri. Împăratul era, deci, Pontif Suprem, comandant militar suprem, arbitru suprem şi magistrat suprem. Cu toate acestea el nu era rege, pentru că puterea lui era exercitată prin consensul clanurilor.
În ciuda tuturor disputelor din familia imperială, de-a lungul istoriei Japoniei, referitore la succesiunea la tron, tronul a fost întotdeauna ocupat de un membru al familie imperiale. Mai mult, instituţia imperială a fost sprijinită cu sentimente de respect şi încredere de către popor. Această instituţie a rămas neatinsă şi de guvernele militare, care cu toate că au redus puterea împăratului la una nominală, orice încercare de a răsturna sistemul imperial s-a sortit eşecului.
Începând cu fondarea liniei imperiale, numai scurte perioade sunt cele în care împăraţii au condus efectiv. Ei au exercitat cea mai mare putere de-a lungul aproximativ a două secole, în timpul perioadei Asuka (552-710), perioadă ce cuprinde reformele Taika.
Pentru o perioadă de aproximativ o mie de ani ce au urmat, guvernul a fost ori în mâinile regenţilor (sessho, kampaku, shikken), sau mai târziu, în cele ale shogunilor, sub guvernele shogunale, întemeiate pentru prima dată de Minamoto Yoritomo (1147-1199). În tot acest timp, activităţile împăraţilor au fost restrânse mai mult la probleme culturale decât la cele cu semnificaţie politică. Cu toate că unii împăraţi au încercat în acest timp să readucă puterea politică în mâinile lor, eforturile lor ori au dat greş ori au avut un succes temporar. Cu toate acestea toţi conducătorii reali ai Japoniei, de la regenţii Fujiwara şi Hojo până la shogunii Minamoto, Ashikaga şi Tokugawa au respectat întotdeauna persoana împăratului.
Un factor care a ajutat păstrarea sistemului imperial al Japoniei poate fi observat în localizarea şi natura teritoriului ţării. Ca o naţiune insulară unde contactele şi disputele cu alte naţionalităţi erau puţine, sistemului imperial japonez nu a fost ameninţat din afara graniţelor, şi nici nu a fost nevoie de un împărat în sensul conducătorului militar care să simbolizeze unitatea naţiunii japoneze cu alte naţiuni.
Cu toate că împăratul a fost aproape din totdeauna privit ca şi conducătorul titular al ţării, cea mai remarcabilă trăsătură a lui a fost tendinţa de a sublinia rolul împăratului ca mare preot al religiei indigene a Japoniei, Shinto. De-a lungul perioadei Edo (1603-1868), cercetătorii tradiţionalişti au dezvoltat teorii care susţineau faptul că datorită descendenţei cereşti împăratul ar trebui să fie venerat ca un zeu. Ca atare, împăratul era şeful suprem al cultului, iar pe aceste considerente de prestigiu îi recunoşteau şi celelalte clanuri (uji) supremaţia şi autoritatea; o autoritate limitată, dar niciodată contestată. Ceea ce urmăreau marile familii în anumite momente ale istoriei Japoniei medievale era, nu să-l înlăture pe “Fiul Cerului” - cum mai era denumit împăratul, ci să-i îngrădească şi să-i controleze puterea. Ca urmare, spre a-şi consolida poziţia, împăratul caută să-şi sporească tezaurul personal cât mai mult, cu veniturile provenite din tribut, din comerţ şi din monopolul asupra diferitelor corporaţii care erau ataşate Casei imperiale.
Semnele distinctive ale apartenenţei la aristocraţia de curte erau: decorarea trăsurii cu ciucuri sau şireturi, înălţimea porţii, viteza de deplasare a caleştii care, cu cât aristocratul era de rang mai înalt, se deplasa mai încet, trăsurile fiind trase de boi, nu de cai. În cadrul curţii imperiale, pentru femei era prevăzută o scară de ranguri, titluri şi funcţii, similară cu cea a bărbatului. În mare cinste era ţinută muzica la curţile împăraţilor, unde muzicanţii şi cântăreţii erau de obicei călugări, nobili sau samurai.
De la restauraţia Meiji din anul 1868 şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împăratul va fi conducătorul guvernului şi armatei